Alexandre Dumas: Vicontele de Bragelonne
sau
Zece Ani Mai Tarziu
1.- SCRISOAREA
Catre mijlocul lunii lui mai, în anul 1660, într o dimi¬neata pe la ceasurile noua, când razele soarelui, destul de fier¬binti, sorbeau roua de pe micsandrele din parcul castelului de la Blois, un mic grup de calareti, format din trei barbati si doi paji, trecea peste podul de la intrarea în oras, fara sa produca alta tulburare în rândurile celor ce se plimbau pe chei, decât, în primul rând, o miscare a mâinii spre palarie, în semn de salut, apoi o miscare o limbii pentru a rosti aceste cuvinte în cea mai curata frantuzeasca ce se poate vorbi în Franta:
— Iata l pe DOMNUL, care se reîntoarce de la vânatoare. Atâta tot.
Dar în timp ce caii urcau gâfâind panta care ducea de la râu catre poarta castelului, o ceata de baieti de pravalie se lua dupa cel din urma cal, care ducea, atârnate la oblâncul seii, câteva pasari legate cioc lânga cioc.
Vazând aceasta, privitorii îsi dadura coate, exprimându si, cu ghidusia lor taraneasca, dispretul fata de o prada atât de neînsemnata, si, dupa ce si împartasira parerile asupra ne¬ajunsurilor vânatului cu soimi domesticiti, se reîntoarsera la îndeletnicirile lor. Numai unul dintre ei, un flacau bucalat si totdeauna pus pe saga, întreba de ce oare DOMNUL, care ar putea sa si petreaca vremea într un chip mult mai placut, datorita averii lui, se multumea cu o distractie atât de ma¬runta si de saracacioasa.
— Eh, tu nu stii – îi raspunse unul de ai lui – ca DOMNUL atunci petrece mai bine, când i se uraste?
Flacaul cel sagalnic dadu din umeri, cu un gest care voia sa spuna cât