vie din palme.
— Da i înainte! zise ea. Admirabila sinceritate, admi¬rabila inima, admirabil stil! Arata le acestor parizieni, draga mea, ca Blois este orasul vorbirii frumoase.
— El stie – raspunse tânara fata – ca Blois a fost pentru mine paradisul.
— Asta voiam sa spun si eu, vorbesti ca un înger.
— Acum voi încheia, Montalais.
Si tânara fata continua sa scrie:
Spui ca te gândesti la mine, domnule Raoul. Îti multumesc, si asta nu poate sa ma surprinda, caci stiu de câte ori ini¬mile noastre au batut una lânga alta!
— Ei, ei! facu Montalais. Fii cu bagare de seama, mie¬lusica draga, îti împrastii lâna pe drum, si acolo sunt lupi!
Louise tocmai voia sa raspunda, când sub porticul caste¬lului rasuna tropotul unui cal.
— Ce sa fie asta? zise Montalais, apropiindu se de fereastra. Frumos calaret, zau asa!
— Oh! Raoul! exclama Louise, care facuse aceeasi mis¬care ca si prietena ei si care, îngalbenindu se la fata, cazu tremurând alaturi de scrisoarea sa neterminata.
— Iata un îndragostit norocos, n am ce zice – rosti Montalais – si care soseste tocmai la timp!
— Fugi, fugi de la fereastra, te rog! murmura Louise.
— Dar nici nu ma cunoaste. Lasa ma sa vad macar pentru ce a venit aici.
2.- MESAGERUL
Domnisoara de Montalais avea dreptate: cavalerul me¬rita sa fie vazut.