"Domnule locotenent al muschetarilor mei, mâine dimineata, la ceasurile patru, la podul din Blois, ai înteles?" Iata dar un secret de stat pe care la ora de fata numai eu, pacatosul, îl stiu. Fiindca am ochi buni, cum îi spuneam adineauri maiestatii sale. Asta înseamna c o iu¬beste la nebunie pe papusica aceea de italianca! Si ca a cazut în genunchi înaintea mamei sale, cerându i sa l în¬soare! Si ca regina s a dus sa caute lamuriri la curtea Romei, pentru a sti daca o asemenea casatorie, facuta îm¬potriva vointei ei, poate sa fie îngaduita! Ah, de as mai avea o data douazeci si cinci de ani! Si daca i as sti aci, alaturi de mine, pe cei care nu i mai am! Daca n as dispre¬tui adânc toata aceasta lume, l as învrajbi pe domnul Mazarin cu regina mama, Franta cu Spania, si as pune pe tron o regina dupa gustul meu. Dar, pacat... Si locotenentul îsi pocni degetele în semn de mare ciuda. Acest nemernic de italian, acest ticalos, aceasta lepra verde, care n a vrut sa i dea un milion regelui Angliei, poate ca mie nu mi ar da nici o mie de pistoli pentru vestea pe care i as aduce o. O, la dracu, iata c am început sa cad în mintea copiilor! M am scrântit de tot! Mazarin sa dea ceva. Ha, ha, ha! Si ofiterul începu sa râda cu hohote, de unul singur. Sa ne culcam – zise el – sa ne culcam, si cât mai repede. Mi e capul ametit dupa toate câte s au întâmplat în seara asta; mâine trebuie sa fim cu mintea mai limpede.
Si cu aceasta povata data lui însusi, trase mantaua peste cap, uitând de regescul sau vecin. Cinci minute mai târziu, dormea cu pumnii strânsi, cu buzele întredeschise, lasând sa i scape, nu taina sa, ci un sforait puternic, ce rasuna si mai tare sub bolta mareata a anticamerei.
13.- MARIA DE MANCINI
Soarele de abia începuse sa lumineze cu primele sale raze crestetul copacilor din parc si giruetele din vârful turnurilor castelului, când