— Vai, sire, esti rege, plângi, si eu plec!
Regele, în loc de orice raspuns, îsi ascunse fata în batista.
Ofiterul scoase un fel de racnet care sperie cei doi cai.
Domnisoara de Mancini, mânioasa, îl parasi pe rege si se urca numaidecât în trasura, strigând catre vizitiu:
— Porneste, porneste repede!
Vizitiul se supuse, dadu bice cailor, si trasura grea se urni scârtâind din osiile sale, în timp ce regele Frantei, sin¬gur, abatut, doborât, nu îndraznea sa se mai uite nici înainte, nici înapoia lui.
14.- UNDE REGELE SI LOCOTENENTUL DAU DOVADA CA AU TINERE DE MINTE
Dupa ce regele, ca toti îndragostitii din lume, privi îndelung si cu încordare orizontul unde disparea trasura ce o conducea pe iubita lui, dupa ce se întoarse si se re¬întoarse de o suta de ori cu fata în aceeasi directie si dupa ce izbuti, în cele din urma, sa si potoleasca întrucâtva vârtejul ce i ravasea inima si gândurile, îsi aduse, în sfârsit, aminte ca nu era singur.
Ofiterul tinea, alaturi, calul de frâu, si nu pierduse cu totul nadejdea de a l vedea pe rege schimbându si hotarârea. "Mai are înca timp sa se arunce în sa si sa alerge dupa tra¬sura; cele câteva clipe de zabava nu înseamna nimic."
Dar imaginatia locotenentului de muschetari era prea vie si prea bogata; o întrecea pe aceea a regelui, care se ferea sa mearga cu gândul atât de departe. Se multumi sa se apropie de ofiter si sa spuna cu glas îndurerat:
— S a sfârsit... Pe cai!
Ofiterul, napadit parca el însusi de aceeasi durere si de aceeasi tristete, încaleca pe cai cu miscari încete, foarte posomorât. Regele porni înainte, locotenentul dupa el.