scarii cu oamenii care tocmai coborau. Nu facu nici douazeci de pasi dupa ce iesi din manastire, ca un suierat usor si prelung se auzi īn departare. Monck atinti urechea; dar, nevazānd nimic, īsi urma drumul. Atunci īsi aduse aminte de pescar si l cauta din ochi; dar pescarul nu se zarea nicaieri. Daca īnsa ar fi privit cu mai multa atentie, ar fi vazut ca omul acela, īndoit din spate, se strecura ca un sarpe printre pietre si se pierdea īn ceata, mergānd pe marginea mlastinii; ar mai fi vazut īn acelasi timp, daca ar fi scrutat ceata, o scena ce i ar fi atras luarea aminte: era catargul barcii pescarilor, care īsi schim¬base locul si se afla acum mult mai aproape de malul rāului.
Dar Monck nu vazu nimic si, spunāndu si ca n are de ce sa se teama, apuca pe drumeagul pustiu ce ducea spre tabara sa. Abia atunci īi trecu prin gānd ca disparitia pesca¬rului nu era tocmai fireasca si o banuiala adevarata īncepu sa i īncolteasca īn minte. Lasase la ordinele lui Athos singura straja ce putea sa i vie īn ajutor la nevoie. Si avea de mers mai bine de o mila pāna la tabara sa. Iar negura se lasa atāt de deasa, ca abia se putea zari la zece pasi īn fata.
Lui Monck i se paru īntr un timp ca aude o vāsla ce rascolea, cu un plescait īnfundat, apa mlastinii, la dreapta sa.
Cine i acolo? striga el.
Dar nimeni nu i raspunse. Atunci īsi īncarca pistolul, īsi trase spada din teaca si grabi pasul, fara ca totusi sa fi chemat pe cineva īn ajutor. Ca sa cheme pe cineva, de care deocamdata nici nu avea nevoie, i se parea nedemn de rangul sau.
27.- A DOUA ZI
Era sapte ceasuri de dimineata; cele dintāi raze de lu¬mina ale zilei se revarsau peste mlastina īn care soarele se oglindea ca o ghiulea īnrosita,