— Adio, domnilor – rosti regele întinzând câte o mâna catre cei doi francezi, care le sarutara cu vârful buzelor.
— Ei bine – zise Athos – când ajunsera afara, acum esti multumit?
— Ai rabdare – facu d'Artagnan, abia stapânindu si bucuria – nu m am întors de la vistiernic... S ar putea sa mi mai cada înca aghiazmatarul în cap!
34.- BELELELE BOGATIEI
D'Artagnan nu pierdu timpul si, de îndata ce se ivi pri¬lejul, îi facu o vizita seniorului vistiernic al maiestatii sale. Avu atunci multumirea sa schimbe un petic de hârtie, acope¬rit cu o foarte urâta scriere, pe o cantitate uriasa de scuzi batuti de curând si purtând efigia preagratioasei sale maiestati regele Carol al II lea. D'Artagnan îsi strunea cu usurinta stapânirea de sine; totusi, în aceasta împrejurare, nu se putu împiedica sa si manifeste o bucurie pe care cititorul o va întelege poate, daca binevoieste sa fie putin îngaduitor cu un om care, de la nasterea lui, nu vazuse înca un numar atât de mare de piese si mai ales de fisicuri rasucite si întoc¬mite într o ordine nespus de placuta ochiului. Vistiernicul vârî toate aceste fisicuri în saculete si închise fiecare saculet la gura, pecetluindu l cu armele Angliei, favoare pe care n o arata fata de oricine. Apoi, cu un aer nepasator, dar totodata binevoitor, asa cum se cuvenea sa fie fata de un om învestit cu prietenia regelui, îi spuse lui d'Artagnan:
— Poftiti banii dumneavoastra, domnule.
Banii dumneavoastra! Aceste cuvinte facura sa vibreze mii de coarde pe care d'Artagnan nu le mai simtise niciodata în inima lui. Încarca saculetele într un carucior si porni spre casa prada noianului de gânduri. Un om care stapâneste trei sute de mii de livre nu mai poate avea fruntea