de asta?
— Pentru ca – raspunse preotul – a va ierta de acesta e un pacat de care regele nu ma va ierta niciodata, mon¬seniore.
Cu acestea, duhovnicul îsi lasa bolnavul în ghearele cain¬tei si iesi cu o expresie plina de smerenie si cu un pas rar, la fel precum intrase.
— Vai, Dumnezeule! gemu cardinalul... Vino încoace, Colbert, sunt greu bolnav, prietene!
46.- DONATIA
Colbert aparu din dosul perdelei.
— Ai auzit? îl întreba Mazarin.
— Vai, da, monseniore.
— Crezi ca are dreptate? Crezi ca toti acesti bani au fost strânsi pe cai necinstite?
— Un duhovnic, monseniore, nu e un judecator bun, când e vorba de bani – raspunse cu raceala Colbert. To¬tusi, s ar putea ca, dupa principiile lui teologice, eminenta voastra sa fi facut unele greseli. Se întâmpla... mai ales când se apropie ceasul mortii.
— Prima greseala e aceea de a muri, Colbert.
— Asa i, monseniore. Sa vedem însa fata de cine soco¬teste el ca ati gresit? Fata de rege.
Mazarin ridica din umeri.
— Ca si cum nu eu i as fi salvat statul si finantele!
— Acest lucru nu poate fi pus la îndoiala, monseniore.
— Nu i asa? Prin urmare, mi am câstigat si eu o ras¬plata ce mi se cuvenea, în pofida duhovnicului meu.
— E adevarul deplin.
— Si as putea sa pastrez pentru familia mea, atât de strâmtorata, o