n are alt sfetnic mai mare decât cugetul sau, alt judecator mai bun decât dorinta sa; dupa moarte însa, posteritatea e aceea care aproba sau condamna.
— Îti multumesc, mama – raspunse Ludovic, plecându se cu respect în fata reginei. Îti multumesc, domnule Fouquet – se adresa apoi, foarte binevoitor, ministrului, dându i a în¬telege ca poate sa plece.
— Primesti? mai întreba o data Ana de Austria.
— Voi chibzui – raspunse regele, uitându se în urma lui Fouquet.
48.- AGONIE
Chiar în ziua când scrisoarea de donatie fusese trimisa regelui, cardinalul ceruse sa fie transportat la Vincennes. Regele si curtea îl urmasera acolo. Ultimele sclipiri ale aces¬tei flacari aruncau înca destule luciri în jurul ei ca sa ab¬soarba, în razele sale, toate celelalte lumini. De altfel, cum lesne se putea vedea, satelit credincios al ministrului sau, tânarul Ludovic al XIV lea mergea pâna în ultimul moment în sensul aratat de forta de atractie a acestuia.
Raul, dupa prevestirile lui Guénaud, devenise si mai grav: nu mai era vorba de un atac de guta, era vorba de un atac al mortii. Si apoi, mai era ceva care facea ca acest mu¬ribund sa agonizeze si mai mult înca: îngrijorarea ce i vânzolea spiritul în legatura cu donatia trimisa regelui, pe care, dupa spusele lui Colbert, monarhul trebuia sa o înapoieze cardinalului fara a o primi. Cardinalul avea mare încredere, dupa cum s a vazut, în prezicerile secretarului sau; dar suma era uriasa, si oricât de istet ar fi fost Colbert, din când în când cardinalul se gândea, în sinea lui, ca poate duhovnicul se înselase si el, si ca s ar putea sa mai aiba macar atâta noroc de a nu fi osândit pe lumea cealalta, cât noroc ar mai avea aici ca Ludovic al XIV lea sa i dea înapoi