— Nu adio, la revedere!
— Poate – spuse marchiza.
Si dându i mâna lui Fouquet sa i o sarute, se îndrepta atât de hotarâta spre usa, încât ministrul nu îndrazni sa i atina calea.
Cât despre Fouquet, el porni înapoi, cu capul înclinat si cu un nor umbrindu i fruntea, pe drumul din acea sub¬terana de a lungul careia se întindeau firele de metal ce faceau legatura între o casa si alta, transmitând, în spatele celor doua oglinzi, dorintele si chemarile celor doi co¬respondenti.
55.- ABATELE FOUQUET
Fouquet se grabi sa se întoarca la el prin subterana si sa rasuceasca la loc arcul oglinzii. Abia ajuns în cabinetul sau, auzi o bataie în usa; în acelasi timp, o voce binecu¬noscuta striga:
— Deschideti, monseniore, va rog, deschideti!
Fouquet, printr o miscare pripita, puse o anumita ordine în tot ceea ce putea sa tradeze tulburarea si lipsa lui, îm¬prastie hârtiile pe birou, lua o pana în mâna si, ca sa câstige timp, întreba prin usa închisa:
— Cine e acolo?
— Cum! Monseniorul nu ma recunoaste? raspunse vocea.
— Ba da – rosti în soapta Fouquet – ba da, prietene, te recunosc foarte bine. Apoi, cu glas tare: Dumneata esti, Gourville?
— Eu sunt, monseniore.
Fouquet se ridica, îsi mai întoarse o data ochii la una din oglinzile sale, se apropie de usa, trase zavorul si Gourville intra.
— Ah, monseniore, monseniore – zise el – ce cruzime!
— Ce vrei sa spui?
— Iata un sfert de ceas de când va rog sa mi deschideti, si