ascunde un diavol; e mai mult decât a porni sa cuceresti o lume!
— Totusi, sire, când ceri...
— Ti am spus ca n am cerut niciodata nimic – raspunse Ludovic cu o mândrie care l facu sa paleasca pe regele Angliei. Si fiindca acesta, asemenea unui om ranit, dadea a întelege ca vrea sa bata în retragere, adauga: Iar¬ta ma, scumpe frate, dar eu nu am o mama si o sora care trec prin nenorociri; tronul meu e tare si gol, dar ma aflu pe el. Iarta ma, frate, nu ma mustra pentru aceasta fraza: e a unui egoist; de aceea o voi rascumpara printr un sa¬crificiu. Ma duc la cardinal. Asteapta ma, te rog. Ma întorc îndata.
10.- SOCOTELILE DOMNULUI DE MAZARIN
În timp ce regele se îndrepta cu pasi zoriti spre aripa castelului ocupata de cardinal, însotit numai de valetul sau de camera, ofiterul de muschetari, respirând ca un om care a fost silit sa si opreasca mult timp rasuflarea, iesea din mica încapere de care a fost vorba si pe care regele o credea goala. Aceasta încapere facuse parte cândva din camera de dormit; nu era despartita de ea decât de un perete subtire. Asta însemna ca despartitura, facuta doar de ochii lumii, îngaduia urechii celei mai putin indiscrete sa auda tot ceea ce se petrecea în camera cea mare. Nu putea fi deci în¬doiala ca locotenentul de muschetari auzise tot ce se vor¬bise în apartamentul maiestatii sale.
La auzul ultimelor cuvinte ale tânarului rege, el iesi deci în graba, pentru a i da salutul când trecu si a l însoti din ochi pâna ce disparu pe culoar. Apoi, dupa ce monarhul nu se mai vazu, clatina din cap într un chip cum numai el o facea si, cu o voce careia patruzeci de ani petrecuti de¬parte de Gasconia nu i putusera schimba accentul gascon, zise:
— Trista slujba, trist stapân!